«Fugi postmoderne», en dos poemas de «Me como los versos» de Angela Marinescu
Traduce y escribe | Corina Oproae
La poeta rumana Angela Marinescu (1941-2023), recientemente traducida y publicada en España. Foto de Alexia Udriște.
Angela Marinescu (Arad, 1941—Bucarest, 2023) es un nombre de referencia en la poesía rumana contemporánea. Pertenece a lo que se conoce como «neomodernismo», término empleado en los años 80 del siglo pasado para denominar la poesía escrita en Rumanía después de haber dejado atrás el real socialismo impuesto por la llegada del comunismo, y que implica, como ya lo sugiere la palabra en sí, una recuperación del modernismo poético que la nueva ideología había detenido en seco de forma antinatural, de la mano de nombres de primer nivel dentro de esta generación llamada también la generación de los 60, como serían los de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu o Ana Blandiana.
La poesía de Marinescu surge de una inteligencia artística máxima y es provocadora e inclasificable. Quizá, por esta misma razón, su reconocimiento como poeta de primerísimo nivel llegó más tarde en su carrera, en parte debido a la influencia que su obra había ejercido en las generaciones más jóvenes, sobre todo de poetas mujeres después de 1989. Ha sido siempre conocida y valorada entre los escritores, pero desconocida para el gran público y sus libros eran muy difíciles de encontrar hasta relativamente hace poco, cuando en 2015, la editorial transilvana Charmides publicó su obra completa con el título de Subpoesía. Estamos ante una escritura en la cual la poeta no quiere hacer nada de lo esperado (léase arte) y lo dice en una entrevista con estas palabras: «Yo hago subtexto, subliteratura, subdisidencia, solo subvida no he podido hacer. De hecho, no he querido hacer poesía. No creía que lo que hago tuviera nombre».
Es una poeta que no hace ninguna distinción entre vida y poesía. Hay en sus versos una ostentación del instinto, una sensualidad (grotesca, violenta, desgarrada) que se va exacerbando y perfeccionando como vía hacia la transcendencia. Su poética ha sido calificada de neo-expresionista, con raíces lejanas en Georg Trakl o Gottfried Benn. Se trata de una escritora con una vida y una estructura interior complicadas, como lo fueron Anne Sexton, Sylvia Plath o Alejandra Pizarnik. Lo que hace Marinescu no es recurrir al suicidio como salvación, sino que convierte sus grandes dosis de sufrimiento y de dolor en poesía hasta el final, no desde una postura de heroicidad sino desde la naturalidad de la vivencia. En algún lugar la poeta dice: «No he luchado. Sencillamente he vivido».
Algunos de sus libros son Sangre azul (Sânge albastru, 1969), La estructura de la noche (Structura nopții, 1979), Blindaje final (Blindajul final, 1981), Cal (Var, 1989), El parque (Parcul, 1991), El evangelio según Toma (Evanghelia după Toma, 1997), Skanderbeg (1998), Fugas postmodernas. Poemas cada vez más exactos (Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai exacte, 2000), Me como los versos (Îmi mănânc versurile, 2003), El silencio sexual (Tăcerea sexual, 2004), El lenguaje de la desaparición (Limbajul dispariției, 2006), Problemas personales (Probleme personale, 2009), Intimidad (Intimitate, 2013) y Los pájaros en el cielo gritan (Păsările pe cer țipă, 2021), firmado como Angela Marcovici.
Los dos textos de Angela Marinescu que ponemos a vuestra disposición pertenecen a la antología poética Me como los versos (Godall Edicions, 2024), recientemente publicada, con selección, prólogo y traducción de Corina Oproae.
Fuga postmodernă III / Fuga postmoderna III
.
.
Am intrat pe ușa din dos a poeziei
cu un surâs stingher.
îmi ieșeau de sub fustă, ca niște zdrențe,
marile teme, cum ar fi boala.
boala îmi dădea târcoale de mult timp și s‑a cuibărit
în plămânii mei și în sufletul meu.
plămânii și sufletul îmi sunt bolnave.
scuipam sânge pe pereții casei, împroșcam
cu nori de sânge ferestrele
și eu voiam să intru cu forța în grădina ta.
îmi alunecau prin vene șerpii teutonici
ai bacilului mâncător de țesut pulmonar
iar eu te doream cutremurată de ochii morții
din ochii mei.
ai putea să încerci să risipești îndoiala din sufletul
meu ca pe o mică trăsură de aur
în care stă închisă regina sufletului tău?
ar putea această trăsură să alunece lin prin fața mea
tocmai când cerul se întunecă și fulgeră ca un apucat?
Doamne, trec acum peste orice îngăduință
peste orice lege și chiar peste
tremurul fix din ochiul tău cel stâng
atunci când ți‑l închizi pe cel drept
cu o voluptate fără seamăn.
trec peste tine. trec și trec.
de ce aș mai ține socoteală de tine dacă și așa
se spune că ești o mare absență?
dar absența asta vine ca o oaie, ca o turmă de oi,
ca un tren plin de animale prinse între plăci
mari de pietre
și se aruncă, numai o dată, la picioarele mele.
Doamne, câtă plăcere când oaia se lasă pe burtă
și își freacă burta de picioarele mele.
pe ușa din dos a poeziei mi‑am agățat coronițe
din flori mirositoare
și piei de animale tari, jupuite. mi‑am împodobit
cum am putut această ușă
am uns‑o cu un lac adânc și mi‑am întocmit
un sistem de oglinzi
prin care capul meu pare desprins de corp și stă,
așa, cu ochii holbați,
deasupra canatului de sus al ușii.
mi‑a încremenit capul deasupra ușii lăcuite
cu un lac adânc.
mi‑a încremenit sângele în cap.
mi‑a încremenit ochiul cât am privit.
mi‑a încremenit mâna cât am lucrat.
mi‑a încremenit poezia.
dacă poezie este, atunci tu stai cu sabia
deasupra capului meu încremenit,
cu ochii holbați și încremeniți și cu gura încremenită.
lumina se strecoară pe sub pragul ușii, vine,
se adună și așa răcnește; orice ai face
și oricât ai fugi și oricât ai căuta tu ești o idioată
(metafizică) ce suferă intens.
tu vrei să nu mai scrii tu vrei doar să fii,
dar, tocmai de aceea, îți spun, trebuie să scrii
ca să fii și să fii ca să scrii
tu ești trăsurica de aur ce s‑a oprit în dreptul ușii
mele înmărmurite.
tu ești fața de masă de lână strălucitoare, neagră,
plină de ciucuri,
din camera mijlocie. tu ești casa din interiorul ușii.
și în interiorul ușii stau eu.
sau în interiorul meu stă ușa.
stă proptită pe amândouă picioarele, depărtate,
cu o armă în mână.
stă sigură pe ea și ea stă pe mine.
așa gândeam în timp ce capul încremenit
se holba înăuntru.
.
.
.
De Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai exacte (2000)
.
.
Entré en la poesía por la puerta de atrás
con una sonrisa solitaria.
salían de debajo de mi falda, como trapos,
los grandes temas, como la enfermedad.
hacía tiempo que me rondaba la enfermedad y se había cobijado
en mis pulmones y en mi alma.
mis pulmones y mi alma están enfermos.
escupía sangre en las paredes de la casa, salpicaba
las ventanas con nubes de sangre
y quería entrar por la fuerza en tu jardín.
por mis venas se deslizaban las sierpes teutónicas
del bacilo devorador de tejido pulmonar
pero yo te deseaba y me estremecía en mis propios ojos
ante los ojos de la muerte.
¿podrías intentar disipar la duda que hay en mi alma
como si fuera una pequeña carroza de oro
que encierra a la reina de tu alma?
¿podría deslizarse esta carroza delante de mí
justo cuando el cielo se oscurece y, enloquecido, deja caer relámpagos?
Señor, ahora paso por alto cualquier indulgencia
cualquier ley e incluso
el temblor fijo en tu ojo izquierdo
cuando cierras el ojo derecho
con una voluptuosidad sin igual.
te paso por alto a ti. paso y paso.
¿por qué tomarte en cuenta si incluso
dicen que eres una gran ausencia?
pero esta ausencia llega como una oveja, como un rebaño de ovejas,
como un tren repleto de animales atrapados entre placas
grandes de piedras
y se arroja, solo una vez, a mis pies.
Señor, qué placer cuando la oveja se deja caer sobre su panza
y la frota contra mis piernas.
en la puerta de atrás de la poesía colgué diademas
de flores perfumadas
y pieles de animales recios, despellejados. adorné
como pude esa puerta
la unté con un lago profundo y me fabriqué
un sistema de espejos
en que mi cabeza parece estar separada del cuerpo y está,
así, con los ojos desorbitados,
por encima de la puerta.
se me petrificó la cabeza sobre la puerta barnizada
con un lago profundo.
se me petrificó la sangre en la cabeza.
se me petrificó el ojo mientras miraba.
se me petrificó la mano mientras trabajaba.
se me petrificó la poesía.
si hay poesía, entonces tu espada pende
sobre mi cabeza petrificada,
con los ojos desorbitados y petrificados y con la boca petrificada.
la luz se desliza por debajo de la puerta, viene,
se junta y así ruge; hagas lo que hagas
por mucho que huyas, por mucho que busques, eres una idiota
(metafísica) que sufre intensamente.
quieres dejar de escribir, quieres ser, nada más,
pero, precisamente por eso, te digo, tienes que escribir
para ser y ser para escribir.
tú eres la carroza de oro detenida delante de mi puerta
petrificada.
tú eres el mantel reluciente, negro,
con borlas,
de la habitación del medio. tú eres la casa de dentro de la puerta.
y dentro de la puerta, estoy yo.
o dentro de mí, está la puerta.
está clavada, bien abierta de piernas,
con un arma en la mano.
está bien segura de sí misma y se sostiene en mí.
eso es lo que pensaba mientras, petrificada, la cabeza
miraba embobada hacia adentro.
.
.
.
De Me como los versos (Godall Edicions, 2024)
Fuga postmodernă VIII / Fuga postmoderna VIII
.
.
Poemele mele sunt lungi, uneori,
lungimea nu presupune valoare, neapărat.
dar forță, disperare, neputința de a‑ți controla
expresia până la capăt,
dorința de a spune totul, da. eu vreau să spun totul,
știu că nu se poate
și tocmai de aceea.
cum aș putea într‑un poem scurt să sugerez
că mi‑ar plăcea (dureros de dulce)
să am sex de bărbat, să mă joc, să o penetrez
în creier pe elli, pe ioana
pe adelina, pe irina, pe nicoleta, pe daniela
și iar pe irina.
să le las găuri în tâmple, să mă cunoască,
să mă simtă cum le arunc sânge
direct în creierul lor micuț și sensibil.
precum sexul de pisică.
să urle de durere când îmi retrag
din creierul lor creionul plin de
cili aspri, dar să‑l penetrez și pe s.
atunci când o penetrează pe irina
cea cu ochelari, mimosa pudica, floare de cameră,
moldoveancă slabă de înger,
moldoveancă albă cu câmpul prelung
în lanțul de secară, s‑o penetrez
tocmai când a cunoscut‑o s.,
pe la târguri de cărți ascunse, veșnic false,
veșnic sfioase, și cumplit de postmoderne.
Doamne, sunt, eu, postmodernă?
să retezi gura celui care minte
cu fierăstrăul tău ceresc, să‑i pui gura
pe pământ, să o sprijini și să o îngropi
ca pe‑o rădăcină și apoi, hârști
s‑o retezi, să dispară minciuna.
Doamne, cămașa mi s‑a subțiat și a devenit
una cu mine, sunt ca și cum
aș fi goală, sunt cu creionul pe limbă,
cu limba pe inimă și cu inima
pe creștet. iar capul astfel împodobit plesnește
pe cer, se împrăștie
focul din capul meu, zăpăcit într‑un dans
fără pași numărați, nimic în acest
dans nu este numărat, determinat, aranjat,
clasat, vechi. Doamne, totul este nou,
mi‑e silă de atâta nou, mi‑e silă
de atâta început fără sfârșit, de atâta
moarte fără moarte.
mi‑e silă că sunt perversă… mi‑e silă
că sunt obsedată, mi‑e silă
că sunt prea aproape de Tine, încearcă
să mă luminezi pe mine cu lumina
din acest poem, ai să vezi și tu cum nimic
nu ajunge până la mine.
cum se zbate lumina ca o pisică ce‑și târăște
fundul pe pământ,
ca un vierme albastru care mănâncă pământ,
ca un șobolan care respiră pământ.
vezi și tu, doamne, că nu am nici o șansă.
să vină adelina să vină irina să vină sergiu
să asiste la zvârcolirile mele amoroase.
să plângă ei să mă mântui eu.
și nu mai văd decât mielul, ca un foc,
ce vine spre mine.
.
.
.
De Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai exacte (2000)
.
.
Mis poemas son largos a veces,
la longitud no es necesariamente sinónimo de valor.
pero sí de fuerza, de desespero, de imposibilidad de controlar
tu expresión hasta el final,
del deseo de decirlo todo, sí. yo quiero decirlo todo,
sé que no es posible
pero precisamente por eso.
cómo podría sugerir en un poema corto
que me gustaría (de manera dolorosa y dulce)
tener sexo de hombre, jugar, penetrar
los cerebros de elli, de ioana
de adelina, de irina, de nicoleta, de daniela
y otra vez de irina.
dejarles agujeros en las sienes, que me conozcan,
que sientan cómo arrojo sangre
directamente a su cerebro pequeño y sensible.
como el sexo de un gato.
que griten de dolor cuando retiro
de su cerebro mi lápiz lleno de
cilios ásperos, pero también deseo penetrar a s.
cuando penetra a irina
la de las gafas, la mimosa púdica, flor de interior
moldava pusilánime,
moldava blanca con su prado alargado
en el campo encadenado de centeno, penetrarla
justo cuando s. la conoció,
en las ferias de libros ocultos, siempre falsos,
siempre tímidos y terriblemente postmodernos.
¿Señor, soy yo postmoderna?
córtale la boca al que mienta
con tu sierra celeste, pon esa boca
en la tierra, aguántala y entiérrala
como una raíz y luego, zas,
córtala, que desaparezca la mentira.
Señor, mi camisa es ya tan fina que se ha vuelto
mi piel, es como si
estuviera desnuda, tengo el lápiz en la lengua,
la lengua en el corazón y el corazón
en la coronilla. y la cabeza así adornada estalla
en el cielo, el fuego de mi cabeza
se esparce, aturdido en un baile
sin pasos contados, no hay nada en este baile
que sea contado, determinado, arreglado,
clasificado, antiguo. Señor, todo es nuevo,
me da asco tanta cosa nueva, me da asco
tanto comienzo sin fin, tanta
muerte sin muerte.
me da asco ser perversa… me da asco
ser obsesa, me da asco
estar demasiado cerca de Ti, intenta
iluminarme a mí con la luz
de este poema, verás tú también cómo nada
llega hasta mí.
cómo forcejea la luz como un gato que arrastra
su trasero por tierra,
como un gusano azul que come tierra,
como una rata que respira tierra.
mira tú también, señor, que yo no tengo ninguna oportunidad.
que venga adelina que venga irina que venga sergiu
y que asistan a mis forcejeos amorosos.
que ellos lloren, que yo me salve.
y ya no veo otra cosa que el cordero, como un fuego
que avanza hacia mí.
.
.
.
De Me como los versos (Godall Edicions, 2024)
